De câte ori nu vă amintiţi cum era atunci când aveaţi câţiva anişori şi plecaţi cu mama şi cu tata de mânuţă şi vă duceaţi în parc, sau la o plimbare? Cât de fericiţi eraţi când vă opreaţi la cofetăria preferată şi vi se aşeza în faţă cea mai delicioasă prăjitură? Acum aţi crescut, iar orice prăjitură pe care o mâncaţi parcă nu mai este atât de specială. Cât despre părinţi ... aceştia nu mai sunt nici pe departe cei cu care vă plimbaţi, acum abia dacă vă mai întâlniţi seara, la masă sau dimineaţa înainte ca aceştia să plece la muncă. Nu mai au timp nici măcar pentru treburile casnice, iar la sfârşitul săptămânii, când poate v-aţi dori să mai ieşiţi şi voi măcar prin parc, sau pe la cumpărături, sunteţi refuzaţi cu desăvârşire. Poate aţi avut ocazia să le spuneţi într-un fel sau altul că duceţi lipsa acelor momente petrecute împreună, acelor clipe când eraţi o familie fericită şi râdeaţi fără să vă închipuiţi măcar că va sosi ziua în care să „cerşiţi” un pic de iubire părintească. Răspunsul e deja clişeu: „Nu avem timp, muncim ca să îţi fie ţie bine, ca să ai tot confortul şi să te poţi bucura de tot ce e bun în viaţă”. Pentru o clipă v-aţi simţit ca nişte nerecunoscători şi aţi lăsat capul în pământ, pentru ca mai apoi să replicaţi: „Dar haideţi măcar într-un sfârşit de săptămână să stăm şi noi, cu toţii, în familie!”. Aţi auzit un „Bine. Promitem!” şi aţi plecat fericiţi că aţi obţinut ceea ce v-aţi dorit (sau cel puţin aşa credeaţi). Zilele au trecut încetul cu încetul, week-end peste week-end aţi aşteptat ca părinţii voştri să îşi respecte promisiunea, iar voi tot nu aţi avut parte de acea zi, care să vă aducă aminte de clipele de fericire de când eraţi copil. V-aţi dat seama că n-are rost şi v-aţi resemnat. De la mica discuţie, părinţii au înţeles că aveţi nevoie de ceva în plus, şi s-au gândit să vă ofere mai multă „atenţie”. Vin din ce în ce mai des la voi în cameră şi îşi golesc portofelul, astfel încât „puiului” să nu îi lipsească nimic. Şi cu comunicarea cum rămâne?
Dar cu sfaturile şi mângâierile mamei? Dar cu ieşitul la un fotbal sau baschet cu tata? Toate acestea sunt cumpărate de câteva bancnote fără nicio valoare în sufletul copilului neglijat. La început vă este scârbă de acei bani, pentru că ştiţi că, din vina lor, părinţii de care vă este atât de dor au devenit doar un grup de străini care vin acasă numai ca să doarmă, dar apoi începeţi să vedeţi şi partea bună a acestei etape din viaţa voastră şi daţi năvală în cele mai scumpe magazine, v-aţi cumpărat cea mai de „fiţă” bluză, şi uşor- uşor banii au devenit un mijloc de a obţine fericirea (o fericire fictivă, aş spune eu). Aţi devenit cei mai tari din gaşcă, şi toţi vă sunau să ieşiţi prin oraş. Aţi început să vă priviţi părinţii doar ca pe o sursă de bani, iar respectul şi iubirea pe care aţi simţit-o s-au transformat în indiferenţă. Anturajul şi banul uşor câştigat vă fac să cheltuiţi zilnic sume astronomice pe nişte distracţii de moment, iar dependenţa de acele bacnote, care au devenit valoroase acum, vă fac să vă doriţi din ce în ce mai multă distracţie. Cluburile, discotecile sau barurile sunt deja vechi pentru voi. Vreţi adrenalină; vreţi ceva nou; vreţi ceva interzis. Astfel ajungeţi să treceţi pe lângă un magazin şi să îl jefuiţi numai pentru că aţi auzit voi că este un lucru „cool” şi că vă veţi simţi euforic deoarece aţi făcut un lucru ilegal. Nu după mult timp, vă treziţi la secţia de poliţie, împreună cu părinţii care dau declaraţii şi vă scuză în fel şi chip. Ajunşi acasă, după un drum în care mama nu a făcut altceva decât să se întrebe cu ce a greşit, vă închideţi în camera voastră, daţi drumul la muzică şi prea puţin vă mai pasă de cele întâmplate cu câteva momente mai devreme. Din bucătărie se aude vag plânsetul mamei şi întrebările fără răspuns „Unde am greşit?”, „Când s-a transformat copilaşul nostru într-un adult cu probleme?”. Sătui de aceste zgomote, ieşiţi şi vă strigaţi oful: „M-aţi lăsat în grija banilor, nu mai aveaţi timp de mine, din cauza locului de muncă. Aţi spus că faceţi toate astea pentru mine, să nu duc lipsă de nimic, şi totuşi duc lipsă de ceva ... de mângâierile voastre, de sfaturile părinteşti, de familia care eram odată, de VOI. Aţi vrut să fiu fericit oferindu-mi acest confort, însă fericirea mea este doar fizică, pentru că sufletul meu a îngheţat în momentul în care îmbrăţişarea părintească a fost substituită de aceste bancnote. Cu banii pot cumpăra aproape tot, însă nu şi o familie.”. Părinţii voştri au rămas înmărmuriţi; nu le vine să creadă că au auzit toate acestea de la voi, şi totuşi cel mai greu le este să vă dea dreptate. În adâncul sufletelor lor, realizează că aveţi dreptate cu tot ceea ce spuneţi. Au trecut câteva luni. Acum mama nu mai lucrează atât de mult şi are grijă de voi tot timpul. Tata ajunge mai devreme acasă şi, cel puţin o dată pe săptămână, ieşiţi cu toţii în oraş. Ce s-a întâmplat cu magazinul a devenit acum doar o amintire urâtă, dar datorită căreia fericirea voastră a devenit acum posibilă. Nu trebuie să aşteptăm să se întâmple o astfel de tragedie, pentru a fi o familie. Oricât de mult ne-am schimba şi oricât de mult părinţii noştri doresc să ne ofere cel mai bun trai, trebuie să-i învăţăm că familia şi sprijinul acesteia este una dintre cele mai importante trepte pe care păşim în viaţă. Iubiţi-vă părinţii şi arătaţi-le că nimic nu este mai frumos în această viaţă decât să ai o familie. Gabriela Brebene
| < Anterior | Următor > |
|---|
