Aud din ce în ce mai multă lume vorbind de Iugoslavia. Nu mai există acest stat pe harta Europei. A fost cândva, am prins-o şi eu până în anii 90. Acum, pentru elucidarea misterului şi clarificarea situaţiei, iată care este realitatea. Fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavă a început să se destrame din anul 1991. În prezent, fostul stat este împărţit în 6 ţări (Bosnia şi Herţegovina cu capitala la Sarajevo; Croaţia cu capitala la Zagreb; Muntenegru cu capitala la Podgorica; Macedonia cu capitala la Skopje şi Serbia cu capitala la Belgrad) şi 5 teritorii autonome (Districtul federal Brcko; Federaţia Bosniei şi Herţegovinei; Republica Srpska – toate 3 în Bosnia şi Herţegovina; Kosovo şi Voivodina în Serbia). Tensiunile din aceste state şi regiuni au fost calmate de către intervenţia internaţională de menţinere a păcii, însă pot reizbucni oricând, focul arzând mocnit în inimile şi minţile politicienilor sau ale oamenilor de rând. După părerea mea, în cel mult 10 ani se vor mai naşte şi alte ţări dintre cele existente, astfel că nu vom mai putea zice copiilor sau nepoţilor de geografia şi istoria învăţate de noi.Cătălin Romanescu
Expresia „să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice popa” este foarte cunoscută şi răspândită în lumea ortodoxă. Numai că nu este născocită de oamenii simpli, ci de preoţi. Ce este preotul? Dacă întrebi un preot, va spune că este trimisul lui Dumnezeu, că are har divin şi este intermediarul între omul simplu şi Dumnezeu. De fapt, e un simplu salariat al statului, un bugetar ca şi profesorul, medicul sau poliţistul. Diferenţa este că are haine negre şi, dacă îţi iese în cale, îţi merge rău, aşa zice o altă vorbă. Cunosc preoţi care au copii nelegitimi şi apoi vin să ne vorbească despre fidelitate; cunosc preoţi care au fost prinşi la braconaj pe Dunăre şi apoi vin să ne înveţe să nu fim avari şi să respectăm legile; cunosc preoţi care, înainte să fie preoţi, au fost fotbalişti şi înjurau ca la uşa cortului, iar acum sunt smeriţi şi spun că nu este frumos să vorbeşti urât. Atunci de ce trebuie să fac ce zice popa? La urma urmei nici părinţii nu ne învaţă de rău şi tot nu facem cum zic ei. Eu, unul, am fost drăcuit de un preot de la o biserică din Ploieşti acum câţiva ani că mi-am parcat maşina în faţa maşinii lui. După ce i-am explicat că eu nu am nici permis şi că mă aflam în trecere pe acolo, a încetat cu insultele. Până în momentul în care voi întâlni un preot care să fie model în toate, rămân la părerea că preoţii din ziua de azi sunt simpli salariaţi, pe alocuri cu un limbaj „colorat”, adesea jecmănitori şi în totalitate ipocriţi dacă ei înşişi nu fac ce „propovăduiesc”. Cătălin Romanescu
|
 „Religia este cea mai inteligentă specie a gândirii. Un om inteligent nu se poate să nu-şi pună la un moment dat problema religioasă. Altfel, înseamnă că s-a prostit pe drum”, spunea Alexandru Paleologu. Am ales să abordez un subiect care, ani de-a rândul, a fost unul controversat, şi anume religia care, deşi a fost dezbătut foarte mult, nici în ziua de azi nu s-a ajuns la un punct de vedere comun. Încă de când sunt mici, copiilor li se sădesc anumite concepte legate de religie care le influenţează modul de a gândi (implicit viitorul) care sunt aflate în strânsă relaţie cu mediul socio-cultural în care aceştia se dezvoltă. De-a lungul timpului, opiniile legate de acest subiect se pot modifica sau se pot păstra intacte. Fiecare are dreptul să aleagă un "ceva", o zeitate în care să creadă sau poate să aleagă să nu creadă în nimic, deşi a doua variantă este imposibilă sau cel puţin este greu de realizat pentru că, fie sunt susceptibili în ceea ce priveşte religia, fie au încredere doar în ei înşişi şi nu ar trebui să fie blamaţi sau marginalizaţi pentru acest fapt. De obicei sunt patru mari categorii care sunt clasificate în funcţie de ce cred subiecţii care le compun despre un anumit domeniu, în cazul nostru despre religie. O primă categorie este reprezentată de credincioşi.
Citeşte mai mult...
 Am ales pentru astăzi o temă puţin sensibilă: comunismul în România ante-decembrie 1989 comparativ cu zilele noastre. Nu vrem să intrăm în polemică cu nimeni pentru că fiecare are propria părere legată de acest subiect, ci doar am încercat o lecţie de istorie cu mai tinerele mele colege de subredacţie. Dacă eu am prins comunismul până în clasa a II-a, ele nici măcar nu erau în plan pe atunci şi analizează „epoca de aur” la fel cum noi analizăm regii sau domniile fanariote. Ce a fost atunci, mai toţi cunoaşteţi; ce este acum, cu toţii vedem. Dar, oare, cum era România anilor 2010 în comunism? Greu de imaginat. Probabil ţineam pasul cu progresul, dar cenzura era la loc de cinste. Ca orice regim politic, ca orice conducător, Comunismul şi Ceauşescu au avut şi părţi bune, dar şi părţi rele.
Citeşte mai mult...
|
)
Într-o perioadă în care lucrurile se schimbă permanent, tu în ce sau în cine mai crezi? Când vezi câte lucruri rele se întâmplă în jurul tău sau chiar ţie însuţi, mai eşti capabil să crezi că, undeva, există Dumnezeu care face totul cu un scop? În această situaţie, oamenii se împart în două mari categorii: cei care renunţă la credinţă şi cei care îşi pun şi ultima speranţă în Puterea Supremă. Aceştia din urmă ajung câteodată să uite ce înseamnă cu adevărat să crezi în Dumnezeu şi confundă smerenia cu obsesia. Din nefericire, mersul la Biserică nu e pentru majoritatea dintre noi printre priorităţile măcar lunare, dacă nu săptămânale. Şi aşa se întâmplă că cea mai mare parte dintre noi ajunge într-un lăcaş sfănt abia de Paşte şi de Crăciun. Însă, oare, câţi dintre voi nu a fost tentat să spună „Nu există Dumnezeu!” măcar o dată în viaţă? Sau „Dacă Dumnezeu exista cu adevărat, nu se întâmpla asta!”? 
Tineret
)
)
