La rece, despre fotbalul feminin românesc actual

“Cenuşăreasă”, faţă de cel al băieţilor

Dacă despre “sportul rege” masculin se vorbeşte din sculare până-n culcare, pe toate canalele posibile, dându-i-se o atenţie de multe ori nemeritată şi exagerată, despre cel feminin se discută doar ici-colo şi sporadic, de regulă strict pe plan local. Ia să fie can-can în fenomen, să vezi cum ar sari tabloidele la “atac”! Din păcate, încă la noi există păguboasa prejudecată că fotbalul ar fi doar apanajul masculilor (ei, s-au mai schimbat, totuşi, vremurile!), deşi, dacă aruncăm o privire dincolo de graniţe, observăm că acolo lucrurile stau cu totul altfel, interesul pentru mingea bătută de femei, chiar pe arene celebre, fiind tot mai mare şi cu bani grei puşi la bătaie. Aici, mai mult vorbe şi intenţii subţiri ca pânza de păianjen.

100.000 de euro pentru 20 de echipe

Cu atât contribuie anual, FRF, la aşa zisa susţinere a unicei competiţii interne rezervate reprezentantelor sexului frumos? 5000 de euro de “căciulă” (club) pentru un campionat întreg (inclusiv Cupa României), în condiţiile în care, în liga similară masculină, există jucători care câştigă suma de mai sus chiar şi la un singur meci, unde poate să fi făcut doar simplu act de prezenţă. Dar asta-i altă poveste. Apoi, nu avem eşalon secund (până şi Cipru are aşa ceva) şi nici întrecere regulată de junioare. Iar antrenori specializaţi, câţiva (Mirel Albon, Mircea Hagianu, Maria Delicoiu). Iar la nivel de naţională, prezenţe doar de umplutură, adică nu prea contăm. Şi atunci, despre ce vorbim?

Doar 500 de jucătoare legitimate la peste 10 milioane de românce

Islanda, o ţară rece “aruncată” în mijlocul Atlanticului, cu numai 350.000 de locuitori (puţin mai mult decât Ploieştiul), are, atenţie, nu mai puţin de 5000 de fotbaliste cu acte în regulă. Plus câteva zeci de stadioane ultra. Adică o islandeză din 70 îmbracă oficial tricourile unei echipe sau alta. La noi avem de zece ori mai puţin, adică în jur de 500, ceea ce înseamnă o jucătoare legitimată la vreo 20.000 de femei românce. Foarte puţin. Infim. Cum stăm în judeţ la acest capitol? Evident că rău. O singură echipă, CS Brazi, şi aceasta provenind din mediul rural, cu 18 jucătoare mari şi late. Din vreo 400.000 de prahovence. Ce poţi să mai spui în faţa unei asemenea situaţii, sau către cine să arăţi cu degetul, nu neapărat acuzator?

Mai mult “firimituri” decât câştiguri financiare decente

Dintre cele 20 de echipe de club româneşti, numai două au statut sută la sută profesionist, e vorba de Olimpia Cluj şi FCM Tg. Mureş (de altfel cele care şi defilează fără opozanţi prin campionat), jucătoarele acestora beneficiind de contracte înregistrate la FRF, pe sume însă departe de cele vehiculate prin fotbalul masculin, dar rezonabile faţă de restul “turmei” din întrecerea feminină. La celelalte grupări, fie fotbalistele primesc doar ocazional mici atenţii financiare în funcţie de generozitatea unor sponsori, ori, în cazuri ceva mai fericite, se asigură regulat prime de joc, evident după rezultate, dar fără a depăşi 100 RON de meci (ex. CS Brazi, Blue Angel Cristian, CFR Timişoara, Metalul Vlăhiţa, Real Craiova). Şi atunci, tu echipă de amatori, unde se joacă mai degrabă din plăcere, iată, ajungi să te duelezi cu una unde jucătoarele trăiesc (şi) material exclusiv din fotbal (vezi Olimpia Cluj şi Tg. Mureş). Unde mai e, în acest caz, egalitatea de şanse? E ca şi cum, pe linii paralele, ai pune să se ia la întrecere de viteză o locomotivă de intercity şi una care pufăie abur scos din cărbune.

Ce e de făcut?

Pe termen scurt, nu prea se întrevede “cer senin”. Probabil se va mai merge, o vreme, tot pe sloganul “cine poate bine, cine nu… la revedere”. Primăriile care se mai implică în fenomen, de să le numeri pe degetele unei singure mâini la nivel de ţară, sunt destul de încorsetate financiar în momentul de faţă, încât prea multe nu pot face nici ele. Nu pot decât să mai ţină, cât de cât, barca pe linia de plutire. Cât despre FRF, unde pare să fie până la urmă cheia, ca şi strategie naţională de susţinere la modul serios al fenomenului, e cazul să iasă de poziţia de “ofsaid” în care stă contemplativ, şi nu de ieri de azi. Fotbalul feminin chiar nu mai e joacă în lumea civilizată, iar noi parca intrarăm, totuşi, de nişte ani, în Europa gulerelor albe.

P.S. Recent, japoneza Homare Sawa a primit “Balonul de Aur” pentru cea mai bună jucătoare a lumii în 2011. Performanţa care i-a adus acesteia cele mai înalte onoruri şi consideraţii în ţara natală, devenind o adevărată eroină a Japoniei, la fel de populară ca şi împăratul. Plus că fotbalul feminin din “ţara soarelui răsare” a cunoscut o explozie fulminantă, devenind un brand naţional precum Toyota ori Sony. Cum e?Grupaj de Aurel Drăghici