Home 
Cultură Cronica muzicală: SPIRALA GANEA-DENEŞ-IONIŢĂ
Miercuri, 14 Decembrie 2011
Melomanii din citadela Aurului Negru, chiar dacă nu totdeauna umplu până la refuz sala Filarmoncii Paul Constantinescu, sunt cu mult mai câştigaţi decât aceia / acelea care preferă barurile, tele-scandalurile, tele-politicalele, tele-prostirea, tele-vulgarizarea – în numele acelei libertăţi fundamentate pe conceptul „Fac ce vreau”, scăldându-se într-o canceroasă mediocritate ! Existenţa – de aproape 60 de ani – a Filarmonicii, o instituţie super-profesionistă, rămâne izvorul cel mai de preţ pentru spiritul şi mentalul individual şi câtuşi de puţin colectiv. Muzica este rugăciunea orfică a sunetelor măiastru aşezate în capodoperele lor, de Telemac, Vivaldi, Rossini, Mozart, Rahmaninov, Beethoven, Dvorak, Ceaikovski, Wagner, Bartholdy, Liszt, Enescu, Bartok şamd ! Este purificatoarea minţii şi a sufletelor, lecuitoarea de stres şi angoase, de boli psihice, de metehnele pe care nici o medicaţie nu le înlătură cu blândeţe şi certitudine. Aşa gândesc şi aşa simt în fiecare seară de marţi şi de joi, aflat în stalul meu de cronicar, sub luminoasa copertină a sălii filarmonice Ion Baciu. Crezul acesta mi-l întăreşte arta dirijorală a maeştrilor Ionescu-Galaţi, Radu Postăvaru şi Ovidiu Bălan, ca şi dirijorii invitaţi – somităţi ale breaslei – să conducă strălucitul ansamblu concertistic diriguit de manageriatul Corneliu Nicolae Irimia-Octavian David.
M-am „dezlănţuit”, prin acest reconfortant tur de forţă, pentru a reaminti ce are mai diamantin Cultura Ploieştiului, fireştre, alături de Teatrul Toma Caragiu, de Galeria de Artă a UAP-ului prahovean, de Muzeul judeţean de Artă, de Biblioteca Nicolae Iorga şi, de ce nu, de reţeaua de Case memoriale ale celor mai de seamă intelectuali ai urbei.Revin în sala Filarmonicii, în seara zilei de joi, 17 noiembrie – cu maestrul Alexandru Ganea la pupitrul dirijoral. Întârziat, intram grăbit în templul din strada Anton Pann, pe acordurile cristalin-vijelioase ale Momentului muzical pentru pian şi orchestră, capodopera lui Nicolae Kirculescu, faimoasa coloană sonoră a Tele-Enciclopediei ! M-am simţit adolescentul care aştepta cu înfrigurare seara de sâmbătă, să se bucure de minunăţiile privite în fiecare episod, oftând că urma o săptămână de aşteptare a următoarelor secvenţe – dintre cele mai senzaţionale ! Exuberant şi fabulos în execuţie, chipeşul Marius-Cătălin Deneş m-a cucerit prin virtuozitate – prima condiţie a interpretării acestei dinamice lucrări de concert ! Cromatismul şi armonia au fost totdeauna trăsăturile muzicii compuse de Nicolae Kirculescu, sclipirile ca un fastuos joc de artificii, respirând în sonorităţi cu filon romantic, pe curba unui optimism unic, luminos şi temeinic. Junele pianist le-a însufleţit aproape material, juxtapunând măiestria spectaculoasei dezvăluirii a miracolelor din miezul doimilor, pătrimilor, şaisprezecimilor, treizecidoimilor şamd, pe aceea a pătimaşei sale execuţii, stăpânind natural scrierea kirculescienă. Auzeam un nou Kirculescu, după o jumătate de secol de la inspirata compunere a acestui galop sui-generis, în bună tradiţie muzicală românească, mulţumită tandemului Alexandru Ganea – Marius Cătălin Deneş, fundal – impecabilul ansamblu simfonic-orchestral „Paul Constantinescu”. A luat apoi loc la acelaşi pian, distinsă şi afectuoasă, Fabiola Ioniţă (din mîinile căreia am avut onoarea să primesc invitaţia la concertul său), într-o ţinută scenică de rafinată nobleţe. Urma turnura simfonică din componistica lui Serghei Rahmaninov (1873-1943), vreau să spun: Concertul nr. 1 în Fa diez minor, opus 1, pentru pian şi orchestră. Turnura – dezlănţuita execuţie a pianistei, pasiunea ei pentru dramatismul muzicii lui Rahmaninov – prin excelenţă un compozitor grav, urmărit de ipotetice-reale-implacabile tragedii existenţiale. Cine a înţeles accentuările mâinii stângi a eminentei pianiste, a reţinut ceva din demonicul zbucium rahmaninovian. Fabiola Ioniţă a re-creat Concertul nr. 1 în Fa diez minor, după concepţia interpretativă proprie, căruia acurateţea, precizia şi eleganţa interiorizării au ocazionat o prospeţime echivalentă vârstei suave a solistei. Desigur că, într-o execuţie instrumentală, interesează – la paritate – calităţile solistului / solistei, odată cu acelea ale lucrării susţinute în faţa auditoriului, redate acestuia, iar această observaţie, domnişoara Fabiola Ioniţă ne-a exemplificat-o pe întreaga durată a Concertului. Exemplificare ce mi-a stârnit un fel de duplex mental: Fabiola cântă acum pentru Serghei – care o ascultă în extaz, în revărsarea accentelor pe care tânăra româncă le-a sesizat în substanţa compliucatelor semne de pe portativ; Serghei îşi dă seama că Fabiola este o pianistă înnăscută, formată la Şcoala românească de pianistică, cu mult mai veche (bătrână) decât el. Înţelege perfect că Fabiola Ioniţă nu seamănă cu vreuna din pianistele din vremea ei sau de mai înainte. Cu siguranţă însă că, fiind ea înseşi, pianista Fabiola Ioniţ va fi o continuatoare de prestigiu a Cellei Delavrancea şi a Loryei Wallflisch ! Serghie Bucur
)
Melomanii din citadela Aurului Negru, chiar dacă nu totdeauna umplu până la refuz sala Filarmoncii Paul Constantinescu, sunt cu mult mai câştigaţi decât aceia / acelea care preferă barurile, tele-scandalurile, tele-politicalele, tele-prostirea, tele-vulgarizarea – în numele acelei libertăţi fundamentate pe conceptul „Fac ce vreau”, scăldându-se într-o canceroasă mediocritate ! Existenţa – de aproape 60 de ani – a Filarmonicii, o instituţie super-profesionistă, rămâne izvorul cel mai de preţ pentru spiritul şi mentalul individual şi câtuşi de puţin colectiv. Muzica este rugăciunea orfică a sunetelor măiastru aşezate în capodoperele lor, de Telemac, Vivaldi, Rossini, Mozart, Rahmaninov, Beethoven, Dvorak, Ceaikovski, Wagner, Bartholdy, Liszt, Enescu, Bartok şamd ! Este purificatoarea minţii şi a sufletelor, lecuitoarea de stres şi angoase, de boli psihice, de metehnele pe care nici o medicaţie nu le înlătură cu blândeţe şi certitudine. Aşa gândesc şi aşa simt în fiecare seară de marţi şi de joi, aflat în stalul meu de cronicar, sub luminoasa copertină a sălii filarmonice Ion Baciu. Crezul acesta mi-l întăreşte arta dirijorală a maeştrilor Ionescu-Galaţi, Radu Postăvaru şi Ovidiu Bălan, ca şi dirijorii invitaţi – somităţi ale breaslei – să conducă strălucitul ansamblu concertistic diriguit de manageriatul Corneliu Nicolae Irimia-Octavian David.
M-am „dezlănţuit”, prin acest reconfortant tur de forţă, pentru a reaminti ce are mai diamantin Cultura Ploieştiului, fireştre, alături de Teatrul Toma Caragiu, de Galeria de Artă a UAP-ului prahovean, de Muzeul judeţean de Artă, de Biblioteca Nicolae Iorga şi, de ce nu, de reţeaua de Case memoriale ale celor mai de seamă intelectuali ai urbei.Revin în sala Filarmonicii, în seara zilei de joi, 17 noiembrie – cu maestrul Alexandru Ganea la pupitrul dirijoral. Întârziat, intram grăbit în templul din strada Anton Pann, pe acordurile cristalin-vijelioase ale Momentului muzical pentru pian şi orchestră, capodopera lui Nicolae Kirculescu, faimoasa coloană sonoră a Tele-Enciclopediei ! M-am simţit adolescentul care aştepta cu înfrigurare seara de sâmbătă, să se bucure de minunăţiile privite în fiecare episod, oftând că urma o săptămână de aşteptare a următoarelor secvenţe – dintre cele mai senzaţionale ! Exuberant şi fabulos în execuţie, chipeşul Marius-Cătălin Deneş m-a cucerit prin virtuozitate – prima condiţie a interpretării acestei dinamice lucrări de concert ! Cromatismul şi armonia au fost totdeauna trăsăturile muzicii compuse de Nicolae Kirculescu, sclipirile ca un fastuos joc de artificii, respirând în sonorităţi cu filon romantic, pe curba unui optimism unic, luminos şi temeinic. Junele pianist le-a însufleţit aproape material, juxtapunând măiestria spectaculoasei dezvăluirii a miracolelor din miezul doimilor, pătrimilor, şaisprezecimilor, treizecidoimilor şamd, pe aceea a pătimaşei sale execuţii, stăpânind natural scrierea kirculescienă. Auzeam un nou Kirculescu, după o jumătate de secol de la inspirata compunere a acestui galop sui-generis, în bună tradiţie muzicală românească, mulţumită tandemului Alexandru Ganea – Marius Cătălin Deneş, fundal – impecabilul ansamblu simfonic-orchestral „Paul Constantinescu”. A luat apoi loc la acelaşi pian, distinsă şi afectuoasă, Fabiola Ioniţă (din mîinile căreia am avut onoarea să primesc invitaţia la concertul său), într-o ţinută scenică de rafinată nobleţe. Urma turnura simfonică din componistica lui Serghei Rahmaninov (1873-1943), vreau să spun: Concertul nr. 1 în Fa diez minor, opus 1, pentru pian şi orchestră. Turnura – dezlănţuita execuţie a pianistei, pasiunea ei pentru dramatismul muzicii lui Rahmaninov – prin excelenţă un compozitor grav, urmărit de ipotetice-reale-implacabile tragedii existenţiale. Cine a înţeles accentuările mâinii stângi a eminentei pianiste, a reţinut ceva din demonicul zbucium rahmaninovian. Fabiola Ioniţă a re-creat Concertul nr. 1 în Fa diez minor, după concepţia interpretativă proprie, căruia acurateţea, precizia şi eleganţa interiorizării au ocazionat o prospeţime echivalentă vârstei suave a solistei. Desigur că, într-o execuţie instrumentală, interesează – la paritate – calităţile solistului / solistei, odată cu acelea ale lucrării susţinute în faţa auditoriului, redate acestuia, iar această observaţie, domnişoara Fabiola Ioniţă ne-a exemplificat-o pe întreaga durată a Concertului. Exemplificare ce mi-a stârnit un fel de duplex mental: Fabiola cântă acum pentru Serghei – care o ascultă în extaz, în revărsarea accentelor pe care tânăra româncă le-a sesizat în substanţa compliucatelor semne de pe portativ; Serghei îşi dă seama că Fabiola este o pianistă înnăscută, formată la Şcoala românească de pianistică, cu mult mai veche (bătrână) decât el. Înţelege perfect că Fabiola Ioniţă nu seamănă cu vreuna din pianistele din vremea ei sau de mai înainte. Cu siguranţă însă că, fiind ea înseşi, pianista Fabiola Ioniţ va fi o continuatoare de prestigiu a Cellei Delavrancea şi a Loryei Wallflisch ! Serghie Bucur
