Un concert din trei capodopere ale Titanului de la Bonn, nu am avut ocaziunea să-l ascult, pe scena Filarmonicii Paul Constantinescu din Ploieşti, în meseria mea de cronicar. Înlocuindu-mă, în seara de 21 ianuarie 2010, la reprezentaţia dirijată de Mihail Agafiţa, prietenul meu – fervent meloman , inginerul Tudor Mihalache, mi-a înlesnit dialogul care urmează, în nota neaoşei realităţi.
- M-ai scutit de gerul pe care trebuia să-l îndur între Floreşti şi Ploieşti şi înapoi, prin a urmări această seară simfonică Beethoven, domnule Mihalache. O primă impresie…
- … Circa 170 de spectatori, într-o sală încălzită bine, la 20 de grade. A lipsit, cred, muza vizuală, privirea căutând alte nobleţuri spre delectare. M-a iritat un zgomot persistent, venit de undeva, de la o instalaţie de aer condiţionat. Inutil şi enervant! M-am săturat de 30 de ani de zgomote uzinale! A dăunat calităţii concertului! A fost confortabil, nu era nevoie de căldura aceea, mai ales că nu urma nimic după concert! Un minus pentru organizatori!
- Programul complet Beethoven cum a decurs?- Apare dirijorul, mai degrabă scund, cu faţa rotundă, super-serios, înclinând aproape imperceptibil numai capul din gât, pentru a mulţumi publicului. Începe „Coriolan”. Ce mai zgomot, ce mai zbucium…! Dirijorul – deosebit în mimică şi în gesturi! A trăit din plin toate tensiunile eroului pus pe portativ de Beethoven, deloc uşoare. A suferit la toate necazurile acestuia, prin mişcările încordate ale braţelor. Sunt convins că dacă, printr-un exerciţiu de imaginaţie, un surd s-ar fi aflat în sală, ar fi înţeles destul de lesne că, în lucrarea interpretată este vorba de o mare durere omenească, de o opţiune fundamentală – viaţa sau moartea!
- Aici, desigur, vorbeşte melomanul care eşti.
- Negreşit. Marile opere artistice îşi trag esenţa din mituri, din existenţa marilor personalităţi aflate în faţa deciziilor vitale! Coriolan este un exemplu cutremurător, fiind tratat şi de marele Will.
- Prin urmare, dirijorul…
- … Nu a ridicat tălpile de pe podium. Intrările le-a marcat cu arătătorul mâinii stângi, iar pentru grupurile de instrumente, cu palma stângă, în gesturi largi, ample, cu vădită delicateţe în ele.
- Bianca-Andreea Călinescu, în Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră, cum ţi s-a părut?
- Mai întâi, solista serii era o ploieşteancă, nu neapărat o republicană! O femeie rasată, în plin apogeu al expresiei feminine şi profesionale. Înaltă, zveltă, într-o rochie neagră, până la podea, susţinută de două bretele încrucişate peste bustul dezgolit. Coafura savant studiată oferea privirilor un coc aplatizat, pus în evidenţă de fâşiile părului plăcut împletite. La pianul alb, solista a interpretat Concertul în gesturi largi, cu coatele sensibil ridicate, imperial-specifice maestrului Valentin Gheorghiu, uşor agitată în pasajele pline de vivacitate. Superlativă, solistica ei a fost urmată de un bis – moment de virtuozitate deplină. A cucerit publicul cu mişcările precise ale mâinilor picând de deasupra capului, cu reală precizie, peste claviatură. Am avut sentimentul profunzimii, prin frumuseţea sunetelor, pentru câteva clipe uitând că, ceva mai înainte, aceleaşi mâini - pătimaşe - erau pornite parcă să sfărâme claviatura! Ceva în genul loviturii de karate, unde adversarul îşi controlează mişcările, oprind pumnul la câţiva milimetri de figura rivalului. Un exerciţiu de voluptoasă virtuozitate din partea unei personalităţi ploieştene, care întruneşte calităţile uneia dintre marile valori ale urbei!
- Spiritul tău de observaţie, în imaginile de până aici schiţate cu vocaţia scriitorului despre care puţini ştim că eşti, va muta lupa deasupra ultimei părţi a serii Beethoven, pe care ai urmărit-o, după cum ne dăm seama, cu un veritabil ochi critic.
- Probabil…! Simfonia a IV-a, scrisă în 1806, în plină epocă de triumf pentru Napoleon, e fost redată publicului aşa cum este ea – una atipică faţă de grosul operei beethoveniene, prin seninătatea şi lirismul care le degajă. Simţi cum sunetul urcă – prin tine – şi te aştepţi să atingă înălţimi cosmice, de unde apoi să se prăvălească în trăsnete, să demoleze totul în calea lor şi astfel să facă loc unui nou început, dar care este tăiat brusc, îngăduind instaurarea calmului şi a păcii. În mişcarea a III-a, Allegro vivace, te simţi purtat prin Rai. Am avut această revelaţie, văzându-mă parte admirativă într-un Pastel de Alecsandri!
- Reminiscenţă din şcoală?
- Evidentă! Admiţând că astăzi există scriitori în România, care au reuşit exprimări mult mai sugestive, ale frumuseţilor Naturii. Frumuseţi pe care ni le relevă Beethoven printr-o astfel de lucrare, ca şi altele. Iată pentru ce pot să îţi spun că am urmărit un spectacol simfonic de referinţă! - Mulţumesc, domnule Tudor Mihalache.
Serghie Bucur
| < Anterior | Următor > |
|---|
