Miercuri, 20 Ianuarie 2010
Libertăţile în care ne bălăcim de 20 de ani, pe toate planurile, ne aruncă adesea în apele acide ale invidiei şi răutăţilor de tot felul, roşi noi înşine de acele porniri otrăvite, ajunse fie prin tribunale, prin spitale sau, cu regrete tardive, ridicole chiar, la… cimitir! Numai Dumnezeu ne tot iartă, iar când se satură de noi, ne închide lumina ochilor! Vă întristez? Iertare. Schimb foaia! …Se întâlneşte, avem noi credinţa asta, dar om cu om, într-o viaţă oricât de neînsemnată ar părea! Specia jurnaliştilor, prin excelenţă a artiştilor, scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă, abundă în ocazii ale cunoaşterii şi împrietenirii cu persoane pe care nu odată cred că soarta li le-a scos în cale. Acum 10 ani, înconjurat de un vivant grup de profesoare, cărora le prezenta o strategie didactică de amploare ştiinţifică, în virtutea unor prerogative profesionale active, l-am întâlnit pe dl profesor de Biologie Theodor Marinescu, în holul mare al Casei Tineretului din Câmpina. Discursul d-sale captivase apetisanta asistenţă. Am tras cu urechea, ca un novice în problematica abordată oficial şi competent. Cum tocmai aveam nevoie de un subiect de prima pagină a ziarului pe care îl conduceam – Oglinda Câmpinei – m-am aruncat pur şi simplu asupra distinsului interlocutor, înarmat cu pixul şi carnetul de reporter…
…Am dat, Un mare prieten am căpătat! Peste câteva zile, după ce s-a citit în gazetă, dl Marinescu, cu o veche aplecare spre cunoaştere (doar era Profesor de Biologie!), pasionat de secretele jurnalismului, a primit cu emoţie invitaţia să colaboreze la publicaţia mea. Spirit disciplinat şi riguros, acribic şi de profunzime (urmările faste ale profesiei), ilustrul prieten a devenit, în câteva luni, un împătimit ziarist – pe rubrici palpitând prin anchete, portrete şi – pasionat până peste – prin şi reportajele şi interviurile care, structurând două cărţi de gen, au intrat în coperţile lor, spre onoarea acelora cărora împătimitul publicist le-a dat eternitatea cuvântului tipărit. Aşa s-a permanentizat, în presa Câmpinei, săptămânalul Interviu de Luni – rubrică semnată ani la rând, de profesorul Theodor Marinescu, în amintitul ziar. Aşa au apărut, cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina, din iniţiativa d-sale, cărţile pline de istorii şi istorisiri uluitoare, sub titlurile: Câmpineni şi Destine (Premier, 2003) şi Destine şi Pasiuni (Premier, 2004). Descendent dintr-o faimoasă familie de profesori, dl Theodor Marinescu poartă, adăugându-i strălucirea proprie, diamantina coroană părintească, sporind prestigiul arborelui din care s-a desprins. E de-ajuns să pronunţăm numele eminenţelor lor, profesorii Traian Marinescu – dascălul de Latină de la „Nicolae Grigorescu”, director adjunct al liceului şi mare şi renumit antrenor de box, şi Maria Marga Marinescu – distinsă profesoară de Română la acelaşi liceu, performantă în întreaga sa activitate didactică şi pedagogică. De unde şi vorba străbună: Aşchia nu sare departe de copac! Prezent în toate reuniunile culturale şi ştiinţifice, curente în Câmpina, în Ploieşti, pe Valea Prahovei, dl prof. Theodor Marinescu – inventator a unui Zoodidacton (brevet RSR 57 159), respectiv a unui Determinator politomic (brevet RSR 57 764) –, publică pagini admirabile despre viaţa şcolară, despre problematica socială şi, cu precădere, dezbate vulcanica desfăşurare a vieţii sindicatelor din Educaţie şi Învăţământ. Profesionalismul d-sale l-a îndrituit pe dl prof. Dan Bujor, liderul Sindicatului FSLI Valea Prahovei, să îi dea pe mâini publicaţia lunară DIALOG INFO-SIND, în calitatea de redactor şef. Cu rubrici permanente în OGLINDA şi în AXIOMA, publicistul Theodor Marinescu împrospătează climatul informaţional, transmiţându-i conştiinţa deontologiei şi demnitatea adevărului dătător de nădejdi şi încredere. Serghie Bucur
)
Libertăţile în care ne bălăcim de 20 de ani, pe toate planurile, ne aruncă adesea în apele acide ale invidiei şi răutăţilor de tot felul, roşi noi înşine de acele porniri otrăvite, ajunse fie prin tribunale, prin spitale sau, cu regrete tardive, ridicole chiar, la… cimitir! Numai Dumnezeu ne tot iartă, iar când se satură de noi, ne închide lumina ochilor! Vă întristez? Iertare. Schimb foaia! 
