Miercuri, 20 Ianuarie 2010
Joi, 14 ianuarie 2010, la 19 ore seara, pe scena Filarmonicii Paul Constantinescu, găzduită de Casa Sindicatelor din Ploieşti, excelenta orchestră a intrat în aplauzele publicului, cu dirijorul Matei Corvin şi pianista Nicoleta Luca Meiţoiu. Apariţii inedite în actuala stagiune, elegante şi de bun augur, dirijorul Matei Corvin şi solista serii, Nicoleta Luca Meiţoiu au oferit o reprezentaţie simfonică de remarcabilă ţinută interpretativă. Programul, întocmit de distinsa doamnă pianistă şi critic muzical Miruna Negrea, a dat de veste melomanilor prezenţi în staluri, lucrările pregătite de aceşti profesionişti, aranjate astfel: mai întâi, Concertul numărul 2 în Fa major, pentru pian şi orchestră, opus 102, de Dmitri Şostakovici (1906-1975), la pian – Nicoleta Luca Meiţoiu, apoi Simfonia I-a, în Mi minor, opus 19, de Jan Sibelius (1865-1957).
De la prima măsură a Concertului şostakovician, exuberanţa bine temperată a dirijorului Matei Corvin, dublată de precizia baghetei, în mişcări tot timpul emanând ritmica interioară a lucrării, şi prin urmare dominante în manieră personală, a împrospătat virtuozitatea pianistei soliste şi prin ea, acordurile părţilor componente – Allegro, Andante şi iar Allegro – într-o variată succesiune de tonalităţi pline de zbucium sau de provizorie acalmie, în virtutea sensurilor implementate în partitură, de marele muzician rus. Sincronizările, prin efectul bunei pregătiri a interpretării, au fost vizibil perceptibile, duetul dirijor-solistă funcţionând perfect. Scriitura muzicală s-a topit în nuanţele scriiturii concomitente dirijor-solistă, nuanţând plastic motivele care i-au inspirat compozitorului această capodoperă. În partea I-a, Allegro, ferenezia jocurilor unor copii, împătimiţi, la un moment dat, de un fel de marş sportiv, cadenţat de alămurile unei fanfare, cum precizează Programul, de pionieri! În a II-a, Andante, pianista s-a detaşat de orchestră, cu o admirabilă stăpânire de sine, subliniind pe claviatura curat atinsă, dorinţa nestăvilită de viaţă, de iubire a tot ce înconjoară şi înalţă fiinţa omenească. Structurată pe două idei totdeauna contrastante, expresia gândirii triste, melancolice, în impact cu aceea romantică, plutitoare, partea asta a schiţat convingător oponenţa dintre sarabandele lui Bach şi terifianta înlănţuire a stării pe care Nocturnul o revarsă într-un suflet uman. În volutele pianistice exemplar construite de Nicoleta Luca Meiţoiu, sentimentele lui Şostakovici au căpătat valoraţia sonoră şi estetică, dificultăţile tehnice fiind cu dezinvoltură eliminate de virtuoasa noastră pianistă. Mişcarea a III, tot un Allegro, s-a brodat pe natura mereu volubilă a dansurilor populare ruseşti. Ne gândim la solistă, ca şi la dirijor, de altfel, încercând să comparăm, cu riscurile asumate, cum va fi sunat acelaşi Concert nr. 2, în execuţia urmaşului autorului, în vara lui 1957 şi mai apoi, într-o Rusie care începuse a se dezmetici din gulagul stalinist, sărind – din lac în puţ – într-altul, hruşciovist, fără a fi scăpat de cenzura comunistă. Scris de Dmitri, în onoarea fiului său, Maxim, Concertul a fost inspirat de admiterea acestuia, studentul Maxim Şostakovici la Conservatorul din Moscova. Lucrarea fusese precedată de alte două, în stiluri opuse scrise, pentru ca, aşezându-le în partitura unui singur Concert care ar fi fost solicitat peste hotare, Şostakovici şi probabil familia lui urmau să scape din marea strânsoare bolşevică! În Simfonia I-a, de Sibelius, specificul simfonistic al Nordului s-a desprins încă din prima parte, Allegro ma non troppo. Discursul muzical adună, precum marea fluviile şi pâraiele, şi apoi dăruieşte semnificaţiile arhaicului Nordic, într-un (cităm din extrasul aparţinând lui Wilhelm Georg Berger, inclus în textul d-nei Miruna Negrea) „acel amestec de elemente bizare şi primar-expresive care conferă compoziţiei în întregul ei o fizionomie aparte”. Lucrare într-adevăr dificilă, în registre redundante tonal, cu accente de atonalităţi tipice muzicii finlandeze, exprimă, în esenţa ei revolta împotriva asupritorilor suedezi şi apoi ruşi, care, spre sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea, au recurs la invazii şi războaie de cotropire devastatoare. Maestrul Matei Corvin a dat o expresie aparte Simfoniei sibeliusiene, prin stăpânirea partiturii pe fiecare din părţile componente – Allegro ma non troppo, Andante (ma non troppo lento), Scherzo, Allegro şi Finale-Andante. Încât aceasta, în caracterul ei sever, asemenea unei sculpturi abstracte, a încheiat sobru firul melodic general. Meritul aparţine concreteţei sonore sudată impecabil între bagheta dirijorală şi măiestria orchestrei ploieştene, pe părţi şi în ansamblu. Serghie Bucur
)
Joi, 14 ianuarie 2010, la 19 ore seara, pe scena Filarmonicii Paul Constantinescu, găzduită de Casa Sindicatelor din Ploieşti, excelenta orchestră a intrat în aplauzele publicului, cu dirijorul Matei Corvin şi pianista Nicoleta Luca Meiţoiu. Apariţii inedite în actuala stagiune, elegante şi de bun augur, dirijorul Matei Corvin şi solista serii, Nicoleta Luca Meiţoiu au oferit o reprezentaţie simfonică de remarcabilă ţinută interpretativă. Programul, întocmit de distinsa doamnă pianistă şi critic muzical Miruna Negrea, a dat de veste melomanilor prezenţi în staluri, lucrările pregătite de aceşti profesionişti, aranjate astfel: mai întâi, Concertul numărul 2 în Fa major, pentru pian şi orchestră, opus 102, de Dmitri Şostakovici (1906-1975), la pian – Nicoleta Luca Meiţoiu, apoi Simfonia I-a, în Mi minor, opus 19, de Jan Sibelius (1865-1957).
De la prima măsură a Concertului şostakovician, exuberanţa bine temperată a dirijorului Matei Corvin, dublată de precizia baghetei, în mişcări tot timpul emanând ritmica interioară a lucrării, şi prin urmare dominante în manieră personală, a împrospătat virtuozitatea pianistei soliste şi prin ea, acordurile părţilor componente – Allegro, Andante şi iar Allegro – într-o variată succesiune de tonalităţi pline de zbucium sau de provizorie acalmie, în virtutea sensurilor implementate în partitură, de marele muzician rus. Sincronizările, prin efectul bunei pregătiri a interpretării, au fost vizibil perceptibile, duetul dirijor-solistă funcţionând perfect. Scriitura muzicală s-a topit în nuanţele scriiturii concomitente dirijor-solistă, nuanţând plastic motivele care i-au inspirat compozitorului această capodoperă. În partea I-a, Allegro, ferenezia jocurilor unor copii, împătimiţi, la un moment dat, de un fel de marş sportiv, cadenţat de alămurile unei fanfare, cum precizează Programul, de pionieri! În a II-a, Andante, pianista s-a detaşat de orchestră, cu o admirabilă stăpânire de sine, subliniind pe claviatura curat atinsă, dorinţa nestăvilită de viaţă, de iubire a tot ce înconjoară şi înalţă fiinţa omenească. Structurată pe două idei totdeauna contrastante, expresia gândirii triste, melancolice, în impact cu aceea romantică, plutitoare, partea asta a schiţat convingător oponenţa dintre sarabandele lui Bach şi terifianta înlănţuire a stării pe care Nocturnul o revarsă într-un suflet uman. În volutele pianistice exemplar construite de Nicoleta Luca Meiţoiu, sentimentele lui Şostakovici au căpătat valoraţia sonoră şi estetică, dificultăţile tehnice fiind cu dezinvoltură eliminate de virtuoasa noastră pianistă. Mişcarea a III, tot un Allegro, s-a brodat pe natura mereu volubilă a dansurilor populare ruseşti. Ne gândim la solistă, ca şi la dirijor, de altfel, încercând să comparăm, cu riscurile asumate, cum va fi sunat acelaşi Concert nr. 2, în execuţia urmaşului autorului, în vara lui 1957 şi mai apoi, într-o Rusie care începuse a se dezmetici din gulagul stalinist, sărind – din lac în puţ – într-altul, hruşciovist, fără a fi scăpat de cenzura comunistă. Scris de Dmitri, în onoarea fiului său, Maxim, Concertul a fost inspirat de admiterea acestuia, studentul Maxim Şostakovici la Conservatorul din Moscova. Lucrarea fusese precedată de alte două, în stiluri opuse scrise, pentru ca, aşezându-le în partitura unui singur Concert care ar fi fost solicitat peste hotare, Şostakovici şi probabil familia lui urmau să scape din marea strânsoare bolşevică! În Simfonia I-a, de Sibelius, specificul simfonistic al Nordului s-a desprins încă din prima parte, Allegro ma non troppo. Discursul muzical adună, precum marea fluviile şi pâraiele, şi apoi dăruieşte semnificaţiile arhaicului Nordic, într-un (cităm din extrasul aparţinând lui Wilhelm Georg Berger, inclus în textul d-nei Miruna Negrea) „acel amestec de elemente bizare şi primar-expresive care conferă compoziţiei în întregul ei o fizionomie aparte”. Lucrare într-adevăr dificilă, în registre redundante tonal, cu accente de atonalităţi tipice muzicii finlandeze, exprimă, în esenţa ei revolta împotriva asupritorilor suedezi şi apoi ruşi, care, spre sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea, au recurs la invazii şi războaie de cotropire devastatoare. Maestrul Matei Corvin a dat o expresie aparte Simfoniei sibeliusiene, prin stăpânirea partiturii pe fiecare din părţile componente – Allegro ma non troppo, Andante (ma non troppo lento), Scherzo, Allegro şi Finale-Andante. Încât aceasta, în caracterul ei sever, asemenea unei sculpturi abstracte, a încheiat sobru firul melodic general. Meritul aparţine concreteţei sonore sudată impecabil între bagheta dirijorală şi măiestria orchestrei ploieştene, pe părţi şi în ansamblu. Serghie Bucur
