Măreţia estetică a Concertului numărul 1 în Si bemol pentru pian şi orchestră, opus 23, de Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), constă, nolens-volens, în structura lui eminamente dificultoasă. Lucrare de răscruce în creaţia marelui muzician rus, prin noutatea construcţiei contrapunctice, cu rezonanţe care au revoluţionat arta componistică a secolului XIX, în a II-a sa jumătate, cu urmări până prin anii 50 ai secolului XX, Concertul acesta rămâne una din probele de virtuozitate ale pianiştilor care îşi asumă profesia solisticii. Suntem convinşi în aserţiunea noastră, din seara zilei de joi, 17 decembrie 2009, de către tânărul Alexandru Gabriel Teclu, muzician bursier cu studii academice în Italia, Franţa şi Belgia, care s-a întrecut pe sine, pe durate celor trei mişcări (părţi) ale Concertului ceaikovskian. Corolarul izbânzii l-au savurat melomanii prezenţi în sala Casei Sindicatelor, ascultând în extaz liedul Witmung, o prelucrare după lui Robert Schumann! Bagheta d-lui Romeo Râmbu a însufleţit fiecare din părţile tumultosului Concert, avanpost al articulării tempo-urilor pe spirala sonorităţilor desprinse din peisajul tolstoian-esenian, prin excelenţă romantic. Captivat de reverii şi tempeste, dirijorul, avem şi acuma senzaţia, a lăsat capodopera să se dezlănţuie în liniile ei naturale, scriitura pianistică constituindu-se de la sine în filigranul muzicii propriu zise. Cunoscutele măsuri cu accent imperial, în care începe prima parte – Allegro non troppo e molto maestoso – ale cornilor, croiesc canavaua ideatică a Concertului, descoperindu-ne un Ceaikovski sincer iubit de baroana Nadejda Filaretovna von Mek, stipendiat cu pasiune de această femeie făcută din bemloi şi dieji, din cheile Fa şi Sol, din solare armonii sonore interioare. Alexandru Gabriel Teclu a fost, de la primele acorduri, pianistul candid şi totodată patetic, pianistul cotropit de o muzică prea personală, să mai fie pusă la index, precum greşit a pus-o prietenul compozitorului rus, Nicolai Rubinstein (1835-1881), dar pe care un Hans von Bűllov (1830-1894), în seara de 25 octombrie 1875, la Boston, a aruncat-o pe orbita celebrităţii. Pasiunea pianistică s-a revărsat din belşug în pasiunea pentru solistica de tip ceaikovskian. Digitaţie fină şi precisă, atât de naturală, încât claviatura a părut tot timpul survolată de un spirit divin, supleţe şi gingăşie, durere şi bucurie, altfel spus: agonie şi extaz – acestea toate s-au succedat pe parcursul mişcărilor care au urmat: Andantino semplice, respectiv Allegro con fuoco. Frumosul june pianist, probabil din ramura savantului chimist care a inventat Becul cu acelaşi nume, pentru laboratoarele de cercetare ştiinţifică, a confirmat cu asupra de măsură, valenţele de pianist înnăscut şi pregătit europeneşte, sub îndrumarea unor somităţi ale pianisticii europene: Abdel Rahman El Bacha, Vincent Gregoire, Demien Iorio, Laurence Koch ş. a. De altfel, stabilindu-se în Belgia, unde studiază asiduu şi, în paralel, concertează – cu o pasiune aparte, şi la orgă – prin Italia, Franţa, Luxemburg şi San Marino, oaspetele Filarmonicii ploieştene este, la 33 de ani, o personalitate a lumii muzicale a Europei. Trăind, pur şi simplu, fiecare pasaj şi fiecare acord, într-o vie simbioză cu pianul şi claviatura, d-l Teclu a configurat într-o versiune înalt şi impecabil timbrată, Concertul pe care l-a susţinut la Ploieşti. Aplomb, acurateţă, anvergură, exuberanţă, stăpânire de sine, detaşare de litera partiturii (apropo de „legile” lui Sergiu Celibidache, şi în această privinţă!), cu revers în aplauzele sălii, transpusă în variaţiuni percutante, de expresivă melodicitate – aceasta a fost Alexandru Gabriel Teclu în Concertul ceaikovskian nomber one în Si bemol, din penultima joie simfonică 2009. Acum, la finele cronicii de faţă, intuiesc fortissimo-ul în care, în ansamblul lui, Concertul principal al serii a rezonat – în interpretarea d-lui Alexandru Gabriel Teclu –, ca şi prima lucrare, Simfonia 101 în Re major, Ceasornicul, de Joseph Haydn (1732-1809), în interpretarea Orchestrei, pe scena Filarmonicii Paul Constantinescu, joi / 17 decembrie 2009, seara: Muzica să ajungă întreagă în sală, în auzul şi simţirea melomanilor, calitatea sunetului fiind vădit diminuată, prin urmare, cauzatoare de disconfort, de absenţa oricărei protecţii fonice, specifice unei săli filarmonice profesioniste. Exuberantul dirijor Romeo Râmbu a dimensionat astfel, cu bagheta d-sale, o seară Haydn & Ceaikovski memorabilă, cu plăcute readuceri aminte a prestaţiei muzicale, alături de tânărul pianist Alexandru Gabriel Teclu. O primă fericită lăsare a cortinei peste stagiunea de toamnă şi iarnă 2009, înaintea aceleia definitive, în seara Ajunului de Crăciun. Marry Christmas! Serghie Bucur

< Anterior		Următor >