Home 
Cultură Remember Alexandru Philippide (1900-1979) - 30 de ani de la moartea sa
Miercuri, 28 Octombrie 2009
Alexandru Philippide, fiul lingvistului cu acelaşi nume, s-a născut în 1 aprilie 1900, la laşi şi, în perioada 1906-1918, a urmat studiile primare şi liceale în oraşul natal.În 1921, devine licenţiat în drept, după care studiază filozofia şi economia politică la Berlin (1922) şi Paris (1924-1928).În 1929 se întoarce în ţară şi se stabileşte la Bucureşti, unde lucrează în Ministerul de Externe şi Ministerul Propagandei până în 1947.Debutează în revista ieşeană “Însemnări literare” (1919), iar în anii următori devine colaborator constant al revistei “Viaţa românească”.A manifestat interes faţă de mişcarea literară de avangardă publicând versuri în "Contemporanul", "Integral" şi în alte publicaţii."Aur sterp", întâiul său volum de poeme (1922), este urmat de "Stânci fulgerate" (1930), "Visuri în vuietul vremii" (1939) şi "Monolog în Babilon" (1967).A desfăşurat o intensă activitate de traducător, excelând îndeosebi în transpunerea românească a lui Baudelaire şi a unor poeţi germani.
Ca eseist a publicat volumele: "Consideraţii confortabile", 2 volume (1970 şi 1972) şi "Puncte cardinale europene: orizont romantic" (1973).În 1965, i-a fost decernat la Viena, Premiul literar Gottfried von Herder.Poezia lui Philippide a fost de la început înscrisă în linia unui romantism spiritualizat. Pentru Philippide, romantismul, înainte de a fi un curent literar, e o atitudine fundamentală a spiritului omenesc, un mod de viaţă sufletească. În "Aur sterp" ce se observa numaidecât e tocmai această conştiinţă, tipic romantică, a însingurării. Sufletul e dominat de amurguri vechi, speranţele s-au spulberat, ceţuri grele de tristeţe înconjoară pe cel care caută, în vis, momente de certitudine şi clipe morale mai luminoase. Dominantă rămâne, însă viziunea unei naturi ce participă intens la dramele existentei umane.Motivele poetice din "Aur sterp" revin şi în "Stânci fulgerate", unde apar mai limpede formulate atitudinile orgolios solitare (ca în “Frontispicii”). Poetul are nostalgia adevărului, dar capătă repede şi conştiinţa imposibilităţii de a-l afla. Refractar oraşului, considerat locul plăcerilor vinovate, poetul va imagina întinsul zăpezilor imaculate şi gheţurile polare: ţărmuri pure ale visului, fixate uneori dincolo de timp (“Feerie”, “Meditaţie”).În volumul "Visuri în vuietul vremii", peisajul liricii lui Philippide e luminat în exclusivitate de steaua singurătăţii. Metafora aparţine poetului şi ea defineşte, mai bine decât oricare alta, natura acestor frământări spirituale, ajunse la un punct maxim. În aceste poeme se profilează un univers în destrămare.În poemele din 1967 (cuprinse în volumul "Monolog în Babilon"), Philippide nu şi-a abandonat, în esenţă, temele. El le tratează numai cu o mai mare detaşare si cu o mai adâncă linişte spirituală. Subiectele de meditaţie sunt, ca şi înainte: timpul, visul, destinul, eternitatea artei, misterul uman etc. Pe marginea acestor categorii, Philippide meditează cu stăpânire de sine şi linişte filozofică.În toată poezia lui Philippide e o atmosferă de mit, de drame spirituale înregistrate cu o conştiinţă amară, de obsesie a morţii, de nostalgie a absolutului, o dorinţă dârză de însingurare, transpusă în simboluri ce surprind prin adâncimea lor spirituală.Arta lui Philippide e sobră, cu suprafaţa netedă ca a mării ascunzând cumplite uragane în afunduri, şi de o frumoasă şi decentă eleganţă prozodică.Mai puţin accesibil, decât alţi poeţi, dar mai profund decât foarte mulţi, Alexandru Philippide este un mare poet, şi numele lui trebuie pus în imediata vecinătate a marilor noastre valori literare.Călin Catargiu
