Intrarea lui Tudor Gheorghe pe scena Filarmonicii Paul Constantinescu, joi, 22 octombrie 2009, ora 7 şi 13 seara, a fost clipa de triumf care avea să dea strălucirea întregului spectacol pe care excelenta orchestră ploieşteană, dirijată magic de romanticul Marius Hristescu, l-a susţinut timp de fix două ore, pe scena Casei Sindicatelor din Ploieşti, într-un legato muzical ireproşabil! Adică tot atâta vreme cât infailibilul Prinţ al Cântecului recitat şi al Poeziei cântate (născut la 1 august 1945 în Podari-Dolj) a ţinut, cu un repertoriu viguros şi tocmai de aceea proaspăt, cu sufletul la gură, într-o melancolie ce părea înveşnicită, aproape mia de spectatori care au umplut până la refuz, sala Casei Sindicatelor – sediul provizoriu al Filarmonicii prahovene. Intrare imperială – pentru că Tudor Gheorghe este un autentic Împărat al Cântecului prefăcut într-o imaculată piesă de teatru – ale cărei momente (scene şi acte) poartă omul din fotoliul sălii, printr-o impresionantă epocă şi un anotimp pământesc fără egal; recitativele aureolează aerul şi sunetul extraordinar, formidabilele acorduri sonore dau majestuoase înălţimi, astfel că simfonicul a atins cotele unui imens oratoriu! Simbioza între Menestrel şi Dirijor, via Orchestra Paul Constantinescu – impecabil ansamblu filarmonic, care ar ridica în picioare, sunt sigur, o Carnegie Hall sau o Covent Garden sau o Scala din Milano! –, a scos publicul din Timp, lăsându-l în aburii orbitori ai mitologiei verbului cântat haiduceşte, inimitabil, de impetuosul nostru compatriot!
În aceeaşi fiinţă actorul şi cântăreţul şi poetul şi muzicianul şi omul – Tudor Gheorghe întruchipează şi defineşte, în maxima dimensiune a valorii artistice: esteticul, naţional-universalul, probează prototipul unicităţii, artistul de esenţă tutelară, precum Stejarul lui Andreescu în eternitatea pânzei pe care arborele a fost eternizat printr-o divină forţă a Creaţiei. Mlădierile şi accentuările sonore, dantelăria muzicală, ţesută cu visătoare virtuozitate, de orchestra parcă modelată din lutul lui Ethos, de vrăjitul desen ale baghetei aflată în mâinile diafane ale lui Marius Hristescu, l-au propulsat pe marele nostru Menestrel în cosmicitatea Anotimpurilor pe care, parcă dintr-o stâncă desprins de ardoarea versurilor declamate psaltic, acest mare Domn la Curtea Dorului de Viaţă, le-a însufleţit ca nimeni altul, într-o mare predispoziţie sufletească, trăgând nu numai Jiul înapoi, cum cu neîntâlnită măreţie tot Dânsul rosteşte, pe strunele cobzei Sale, ci şi acei două mii de ani de istorie şi de râsu’-plânsu’, descoperindu-ne obârşiile – bune şi rele, în temeinica lor durată…Valsul – când lent, când starussian, tangoul – când în firea lui 2/4, argentinian, când în passo-doble, romanţa şi liedul, doina şi balada, oratoriul şi recitativul – ţesătura ritmică a discursului Menestrelului nostru naţional, în care s-au constituit melodiile şi versurile – din Marin Sorescu, din Tudor Arghezi, din Ion Barbu şi din Lucian Blaga –, au dat măsura unei grandioase parade a Limbii Române curate, cristaline, răscolitoare şi armonice, aşa cum o mai ţinem, noi, ăştia – de care junii nu mai au loc – minte: „Ca un fagure de miere”!!!Acum este locul să amintesc de Corala „Ioan Cristu Danielescu”– inconfundabil pregătită şi dirijată de Valentin Gruescu –, prezentă în scena cu Tudor Gheorghe, Marius Hristescu şi Filarmonica Paul Constantinescu plină, care a filigranat cu vocile ei serafice, fundalul muzical în ansamblu. Excelent articulându-se pe gestica de balerin a dirijorului, într-o manieră academică la superlativ, confirmând excelenţa pe care publicul prezent sub rotonda Atheneului Român i-a răsplătit-o cu aplauze şi bisări îndelungi, într-una din serile Festivalului Internaţional George Enescu!Axă a planetei concertistice ANOTIMPURILE MELE, VARA-TOAMNA, liric-tumultosul Tudor Gheorghe a înlăcrimat sute de priviri (inclusiv ale cronicarului) cu rimele fulminantelor poezii puse pe note, încât lumea a izbucnit, ca şi în acele momente de respiro, suculente prin scurtele întâmplări povestite olteneşte (amintindu-ne de şi azi viul Amza Pellea), în valuri de ropote de aplauze, adesea ştergându-şi stropii furişaţi la coada ochilor… Şi cum să nu te sfâşie Dorul de Viaţă şi de Iubită, când, irepresibila melancolie te răvăşeşte, prin glasul imberb şi imperativ al lui Tudor Gheorghe, cu astfel de cuvinte: „Arde macul să se-nsoare, / Macul roşcovanul / C-a pus ochii pe-o Cicoare / Nu-i ca ea o altă floare, / Mândră în tot lanul / Însă floarea mult iubită, / Floare mai aleasă, / Nu-i cu Macul potrivită, / Ci-i cu Flutur logodită / Şi-i va fi mireasă / Craiul, fluture, domn mare, / Mânios pe dată / Se-aruncă pe vânt călare / Şi-ajungând la mac în zare / A-nceput a-l bate / Cu-aripile aurite straşnic mi-l loveşte / Jos cad foile izbite / Cel din urmă risipite vânt le goneşte / Râd şi florile şi lanul, creşte veselia / Că din Macul roşcovanul / A rămas acum sărmanul / Numai măciulia !!!”Tudor Gheorghe trebuie să urce pe orice scenă din România, pe covorul roşu – al Artiştilor fără de pereche!!! Serghie Bucur
NR. 3922
1 - 7 FEBRUARIE 2012
Resurse
Ora exactă
Ulti Clocks content
Curs valutar
Cititori online
Avem 71 vizitatori online
Vizitatori
 | Astazi | 115 |
 | Ieri | 1050 |
 | Saptamana aceasta | 2183 |
 | Luna aceasta | 6616 |
 | Total | 1040137 |
