)
Abia trecuseră 21 de ani de la răpirea Basarabiei de către Rusia, petrecută la 16 Mai 1812, când, la 19 Mai 1833, într-un gest, să-i zicem comemorativ, un tînăr învăţat basarabean, doar cu un an mai mare decât acea nenorocire, căci se născuse la 25 Aprilie 1811 (acum sunt 200 de ani), îşi pune bunele servicii la disposiţia Divanului Principatului Moldovei. Tînărul era „credincios fiul Patriei” Alexandru Hasdeu, „bogat cu dragoste pentru Patrie”, şi se presintă ca un bărbat învăţat în „teologie, matematică, fizică, botanică, literatură, geografie, statistică, istorie, diplomatică, politică, economie, jurisprudenţie – adecă ştiinţă a pravelilor şi a regulamentelor politiceşti, criminaliceşti, româneşti, greceşti, ruseşti”, ştiutor al limbii române şi a unsprezece limbi străine: „elineşte, latineşte, nemţeşte, franţuzeşte, italieneşte, ruseşte, leşeşte, sârbeşte”, ceheşte etc. şi ca autor al mai „multor cărţi”. Motivaţia sa este patriotică: „Supt scutul cel slăvit al Prinţipatului Moldaviei au slujit moşii şi strămoşii mei, şi mulţi din rândul neamului meu pentru credinţă şi dragoste către Patrie au fost învredniciţi cu boieriile ţării (facem o parantesă: Pro Fide et Patria a fost deviza înscrisă pe stema familiei Petriceicu Hasdeu încă din anul 1676); în vremea cea nenorocită, când jugul cel nedrept al puterii otomaniceşti au însărcinat norodul evghenis al Moldaviei, între alte neamuri s-au strămutat la Rossie şi suitorii mei în domnia lui Dimitrie Cantemir Voevod; eu m-am născut supt ceriul străin, am crescut într-o ţară străină, însă dragostea către Patrie şi patrioţi şi către limba strămoşilor mei niciodată nu au stîns în inima şi cugetul meu. Acum când razul norocirii şi al mărinimii[i] au zărit pe ceriul cel deschis al Moldaviei, povăţuindu-mă cu simţirile cegetării mele, am hotărît să mă întorc iarăşi la Patrie şi patrioţi şi să slujesc cu credinţă spre binele obştesc, ca un adevărat fiu al Patriei.” Principatele Române fiind atunci sub ocupaţie rusă, rezoluţia a fost negativă: „Jăluitorului, de vreme ce să află în slujbă rosienească şi nesvolnit din aceia, apoi nu să poate împlini cererea sa”. Doar cu o lună în urmă, la 21 Aprilie 1833, tînărul Alexandru Hasdeu fusese înaintat ca secretar gubernial – titlu pe care-l deţine până la 18 Februarie 1837 – fiind trecut în slujba de stat a Înălţimii Sale Împăratul, în fostul Comitet pentru sprijinirea coloniştilor din Sudul Rusiei. De aici va fi mutat, la 11 Noembrie 1833, în Cancelaria Guvernatorului civil al Basarabiei, Consilierul de Stat Averin, de unde a fost eliberat din funcţie la cerere, la 26 Ianuarie 1834. A rămas demisionar până la 12 Noembrie 1836, când a fost aprobat în funcţia de efor de onoare al Şcolii ţinutale din Hotin.
La sfîrşitul anului şcolar 1836-1837, ţine un patetic Cuvînt cătră ucinicii Shoalii ţănutului Hotinului, ruşi şi români, acei carii au săvîrşit cursul învăţăturilor rânduite la această shoală, având apoi a treci la Ghimnasiumul ovlastiei Besarabiei din oraşul Chişinăul, şi care cuvînt s-au rostit în limba rusească la examenul public din 25 Iulii 1837 de cătră cinstitul Efor acei sholi şi mădulari a mai multor împărăteşti din Rosia învăţate obştii, nobelul român din Basarabia Alexandru Hăjdău, traducându-să apoi în limba românească de cătră nobelul d. titular svetnic şi cavaleri Costachi Stamati, tot de acolo, discurs ce avea să fie publicat atât în Transilvania, de George Bariţ, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (1838), cât şi în Muntenia, de Ion Heliade Rădulescu, în „Curierul rumânesc” (1839), şi avea să aibă o carieră europeană, prin traducerile franţuzeşti ale lui Félix Colson (1839), Jean Vaillant (1844) şi St. Béranger (1846). Eforul de 26 de ani spera ca starea de atunci a Basarabiei să fie trecătoare, căci „pământenii altor ţări se arată aice numai pe o vreme, aduşi fiind în aceste locuri poate mai mult din întâmplare, iară nu din datorie, ca şi păsările cele văratice, întorcându-să iar în ţara lor, poate nici cinstind măcar cu mulţămitoarea pomenire ţara noastră”. Şi discursul de la 24 Iunie 1840, rostit „în seanţa publică anuală a aceeaşi şcoală”, Suvenire de cele trecute, idee de cele de faţă şi arătare de cele viitoare a Moldaviei, a avut o glorie românească, fiind reprodus de Mihail Kogălniceanu, în „Dacia literară” (Ianuarie-Iunie 1840), de Heliade, în „Curierul rumânesc” (1841), şi de Bariţiu, în „Foaie pentru minte...” (1841), acesta titrând: Semn de viaţă naţională şi în Basarabia. Notorietatea românească are consecinţe drastice pentru Alexandru Hasdeu, pus sub o atentă şi tainică supraveghere. Totodată ea îi asigură şi un fel de protecţie, pentru că măsurile luate împotriva lui nu-i pun în primejdie şi viaţa. Câteva luni după ce însărcinatul cu afaceri la Bucureşti, V.P.Titov, devine ministrul de externe al Rusiei, Alexandru Hasdeu demisionează din nou, la 19 August 1840, fiind transferat în districtul de învăţămînt Kiev unde, la 22 Noembrie 1840, este numit profesor la clasele paralele ale Gimnasiului din Vinniţa şi, de la 24 Octombrie 1841, tot acolo, profesor superior interimar de Istorie şi Statistică. Este mutat şi de aici, fiind numit profesor superior de Literatura rusă la Gimnasiul Gubernial din Cameniţa Podoliei, la 12 Septembrie 1842, de unde, iară la cerere proprie, este eliberat din funcţie la 3 Noembrie 1843, intrând în avocatură. Dosarele dintre 1845 şi 1850, de la Cameniţa Podoliei, de urmărit al poliţiei, au fost găsite în urmă cu 30 de ani. La 25 Noembrie 1850 avocatul Hasdeu a fost ridicat de la Cameniţa şi „adus cu doi jandarmi la Chişinău”. Unde, desigur că nu s-a potolit. Adunarea Generală a Nobilimii Basarebene l-a eliminat pentru totdeauna, la 11 Februarie 1854, din sala Adunării, iar Guvernatorul Basarabiei, în consens cu şeful nobilimii, a cerut, la 19 Aprilie 1854, exilarea sa din Basarabia, „absolut necesară pentru păstrarea liniştei publice în provincia de la hotar”. În preajma Unirii, Alexandru îi trimite fiului său Bogdan, care scotea la Iaşi revista „România”, o Epistolă către români, publicată în numărul din 2 Genaru 1859 şi semnată Alexandru Hotineanul. El scrie că ne este „frate bun, căci sunt d-o seamă şi d-o făptură cu voi, căci în vînele mele curge un sânge român”. Este imperativ: „sunteţi îndatoraţi a dovedi înaintea Europei că românii au nu numai dreptul, ci şi puterea morală pentru a se cârmui pe-nşişi [...] fiitorul vostru atârnă-n totul numai de la voi înşivă!” Formulă pe care a adoptat-o Partidul Naţional Liberal şi pe care a înscris-o şi Regele Carol I pe Ordinul Coroana României: Prin noi înşine! Deşi nu poate fi de faţă, vrea să contribue la consolidarea instituţiilor Principatelor Române Unite. Astfel, în înţelegere cu fiul său Bogdan, unicul moştenitor (cel de-al doilea, Nicolae, murise student rebel într-o închisoare din Petersburg, la 19 ani) dărueşte, la 14 Septembrie 1860, Bibliotecei Universităţii din Iaşi, aproape 4000 de „cărţi, manuscripte, antice, chrisoave etc.” La înfiinţarea Academiei Române, Alexandru Petriceicu Hasdeu este propus printre membrii fondatori. Îşi face planuri peste planuri „pentru plecare prin Bucovina şi Transilvania... şi în luna Mai [1866] voi sosi în Bucureşti şi... voi rămâne acolo pentru totdeauna, ca să mor în sfântul pământ al lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu”. Vrea să repete gestul de la Iaşi, când cu fondarea Universităţii: „Mi-am format iar biblioteca, am mai mult de 2000 de volume, pe care le voi aduce pentru Academia Română.” În cinci luni, la 29 Iunie 1866, dublează numărul cărţilor „până la 4000 de volume, dintre care multe foarte rare, multe – preţioase”. Cu toată încetineala birocratică, ce-l amână de pe un an pe altul, nu disperă: „voi pleca pe 23 ale lunii, prin Iaşi”, îi scrie el lui Bogdan, la 2/14 Iulie 1867, şi „voi face un ultim serviciu patriei străbunilor mei şi a urmaşilor mei şi, poate, voi închide ochii pentru totdeauna în acea ţară ferice, căreia Domnul i-a hărăzit un viitor măreţ”. Peste încă o lună de tergiversări, la 14/28 August 1867, „martir pentru cauza României”, speră în sprijinul guvernului român, în baza drepturilor la naţionalitate, „adică acele drepturi recunoscute acum în Europa drept «sfinte»”. În Europa. Dar nu şi în afara ei. S-a stins din viaţă la 9 Noembrie 1872, „sdrobit de suferinţe morale şi fizice”, cum scrie fiul său în „Columna lui Traian”, „ducând cu sine în mormânt durerea de a fi fost oprit să respire măcar o dată şi măcar în treacăt aerul României libere”. România liberă şi ferice!... Deşi aflată încă sub suzeranitate otomană. Îi lăsăm însă pe cititori să judece de ce, pentru Alexandru şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, inteligenţe absolut superioare, nu era liberă Basarabia, „eliberată” de pravoslavnica Rusie de sub jugul păgânilor turci?
Octavian Onea| < Anterior | Următor > |
|---|
