Home 
Cultură Remember Hortensia Papadat-Bengescu - 135 de ani de la naştere
Miercuri, 07 Decembrie 2011
Hortensia Papadat-Bengescu s-a născut la Iveşti, judeţul Galaţi, în 8 decembrie, 1876. Tatăl, Dimitrie Bengescu, era ofiţer în garnizoana locală; mama, Zoe, n. Ştefănescu, provenea dintr-o familie de învăţători ieşeni.Tânăra primeşte o educaţie aleasă în familile, dar mai cu seamă în Institutul "Bolintineanu" din Bucureşti (între 1887-1894), unde îşi însuşeşte la perfecţie limba franceză. În această limbă îşi va face cultura literară, citind cu pasiune poezie şi proză franceză modernă, plăcându-i, în special, opera lui Marcel Proust.A cunoscut lumea multor oraşe pentru că tatăl său era mutat din garnizoană în garnizoană. Peregrinările acestea au continuat şi după căsătoria viitoarei romanciere cu magistratul Nicolae Papadat. Într-un singur oraş de provincie a stat scriitoarea mai mult - înainte de stabilirea în Bucureşti, în 1933, când soţul a ieşit la pensie - şi anume la Focşani. Aici participă la evenimentele legate de primul război mondial, când se angajează ca soră de caritate la spitalul de răniţi, experienţă pe care o va transfigura, în 1923, în romanul "Balaurul".
Debutează la "Viaţa românească", în 1913, unde trimite nişte notaţii lirice care vor intra mai târziu în cartea “Ape adânci”, apărută în 1919.Însă cariera literară şi-o începe la “Sburătorul” lui Eugen Lovinescu.Scriitoarea va fi legată de critic printr-o trainică şi îndelungată prietenie literară şi se va număra printre membrii fondatori şi cei mai activi ai cenaclului în care-şi citea operele şi ai revistei în care şi le publica. Până la sfârşitul epocii dintre cele două războaie mondiale, rămâne o scriitoare de primă mărime, contribuind din plin la dezvoltarea romanului românesc. În 1936, obţine marele premiu al Societăţii scriitorilor români pentru romanul "Logodnicul" şi, după un deceniu, Premiul Naţional pentru proză.A murit în 5 martie 1955 la Bucureşti. * * * Hortensia Papadat-Bengescu a creat câteva romane remarcabile, chiar dacă sunt prolixe pe alocuri şi cu lungimi, între care trebuie să amintim neapărat: "Balaurul" (1923), "Fecioarele despletite" (1924), "Concert din muzică de Bach" (1927), "Drumul ascuns" (1932), "Logodnicul" (1935) şi "Rădăcini" (1938).Romanul "Balaurul" este în fond jurnalul unei femei copleşite de atrocităţile războiului. Prozatoarea o prezintă pe Laura, eroina, în viaţa căreia se află unele date autobiografice, ca pe o femeie chinuită de propria ei dramă, pe care caută s-o uite lucrând într-un spital de răniţi. "Balaurul" războiului însă - întruchipat de trenul monstruos ce şerpuieşte pe drumul de fier ce leagă frontul de spitale şi aduce trupuri omeneşti cu răni îngrozitoare - dezvăluie Laurei drama unui întreg popor.Notaţia urmăreşte exactitatea amănuntelor, fără preocuparea scrisului "frumos".Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se constituie în ciclu, aşa-numitul ciclu al Hallipilor. În "Fecioarele despletite" asistăm la descompunerea morală şi materială a unei familii de moşieri reprezentată prin Doru Hallipa. Doru se însoţeşte o vreme cu Lenora, femeie senzuală, de extracţie joasă, în curs de parvenire. Fetele ei, Elena şi Coca – Aimee, sunt crescute ca nişte aristocrate cu gusturi subţiri. În "Concert din muzică de Bach" o reîntâlnim pe Elena care suferă de un fel de complex de inferioritate la gândul că nu ar fi pătruns suficient în aristocraţie, dată fiind ascendenţa maternă şi mai ales faptul de a fi contractat o căsătorie din raţiuni economice, cu Drăgănescu, un fabricant bogat, descendent din cârciumari.Materia acestor romane e tratată cu gravitate, prin investigaţie psihologică profundă şi minuţioasă.În "Drumul ascuns", Lenora căsătorită cu doctorul Walter, devine tragică atunci când dintr-o decenţă aristocratică îsi ascunde cancerul. Complicată pare şi Elena care adoptă morga lumii bune la moartea mamei şi a burghezului ei soţ, de care se despărţise cu mari precauţii, spre a salva aparenţele şi a se însoţi cu muzicianul Marcian.În cel din urmă roman intitulat "Rădăcini", un alt joc de împrejurări va reface, în sufletul personajului, ierarhia iniţială; Drăgănescu murind, Elena trebuie să se consacre unor îndeletniciri ce reactivează "fibrele esenţiale"; îi revine să se ocupe de averea şi de întreprinderile celui dispărut. Pasiunea reintră, în consecinţă, pe un făgaş subordonat, Elena amânând fără temei căsătoria proiectată cu Victor Marcian, tocmai când impedimentele cele mai importante fuseseră înlăturate.Ar mai fi fost romanul "Străina", dar manuscrisul pare a se fi pierdut.Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu nu au o compoziţie, o coloană vertebrală epică; ele sunt interesante şi izbutite datorită situaţiilor şi stărilor de spirit analizate, chiar dacă acestea sunt difuze uneori şi neîncadrate în scheme clasice prestabilite.Substanţa epică este deosebit de interesantă şi cine o parcurge are satisfacţia ineditului, a faptului autentic, a amestecului original de proustianism şi notaţie stendhaliană.Opera Hortensiei Papadat-Bengescu este o imersiune violentă a principiului solar în colţuri de umbră. Sub privirea ochiului ei implacabil, bătaia inimii se descompune în mişcări palpabile, iar sentimentul e urmărit până la ramificările lui cele mai îndepărtate (Eugen Lovinescu).Călin Catargiu
)
Hortensia Papadat-Bengescu s-a născut la Iveşti, judeţul Galaţi, în 8 decembrie, 1876. Tatăl, Dimitrie Bengescu, era ofiţer în garnizoana locală; mama, Zoe, n. Ştefănescu, provenea dintr-o familie de învăţători ieşeni.Tânăra primeşte o educaţie aleasă în familile, dar mai cu seamă în Institutul "Bolintineanu" din Bucureşti (între 1887-1894), unde îşi însuşeşte la perfecţie limba franceză. În această limbă îşi va face cultura literară, citind cu pasiune poezie şi proză franceză modernă, plăcându-i, în special, opera lui Marcel Proust.A cunoscut lumea multor oraşe pentru că tatăl său era mutat din garnizoană în garnizoană. Peregrinările acestea au continuat şi după căsătoria viitoarei romanciere cu magistratul Nicolae Papadat. Într-un singur oraş de provincie a stat scriitoarea mai mult - înainte de stabilirea în Bucureşti, în 1933, când soţul a ieşit la pensie - şi anume la Focşani. Aici participă la evenimentele legate de primul război mondial, când se angajează ca soră de caritate la spitalul de răniţi, experienţă pe care o va transfigura, în 1923, în romanul "Balaurul".
Debutează la "Viaţa românească", în 1913, unde trimite nişte notaţii lirice care vor intra mai târziu în cartea “Ape adânci”, apărută în 1919.Însă cariera literară şi-o începe la “Sburătorul” lui Eugen Lovinescu.Scriitoarea va fi legată de critic printr-o trainică şi îndelungată prietenie literară şi se va număra printre membrii fondatori şi cei mai activi ai cenaclului în care-şi citea operele şi ai revistei în care şi le publica. Până la sfârşitul epocii dintre cele două războaie mondiale, rămâne o scriitoare de primă mărime, contribuind din plin la dezvoltarea romanului românesc. În 1936, obţine marele premiu al Societăţii scriitorilor români pentru romanul "Logodnicul" şi, după un deceniu, Premiul Naţional pentru proză.A murit în 5 martie 1955 la Bucureşti. * * * Hortensia Papadat-Bengescu a creat câteva romane remarcabile, chiar dacă sunt prolixe pe alocuri şi cu lungimi, între care trebuie să amintim neapărat: "Balaurul" (1923), "Fecioarele despletite" (1924), "Concert din muzică de Bach" (1927), "Drumul ascuns" (1932), "Logodnicul" (1935) şi "Rădăcini" (1938).Romanul "Balaurul" este în fond jurnalul unei femei copleşite de atrocităţile războiului. Prozatoarea o prezintă pe Laura, eroina, în viaţa căreia se află unele date autobiografice, ca pe o femeie chinuită de propria ei dramă, pe care caută s-o uite lucrând într-un spital de răniţi. "Balaurul" războiului însă - întruchipat de trenul monstruos ce şerpuieşte pe drumul de fier ce leagă frontul de spitale şi aduce trupuri omeneşti cu răni îngrozitoare - dezvăluie Laurei drama unui întreg popor.Notaţia urmăreşte exactitatea amănuntelor, fără preocuparea scrisului "frumos".Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se constituie în ciclu, aşa-numitul ciclu al Hallipilor. În "Fecioarele despletite" asistăm la descompunerea morală şi materială a unei familii de moşieri reprezentată prin Doru Hallipa. Doru se însoţeşte o vreme cu Lenora, femeie senzuală, de extracţie joasă, în curs de parvenire. Fetele ei, Elena şi Coca – Aimee, sunt crescute ca nişte aristocrate cu gusturi subţiri. În "Concert din muzică de Bach" o reîntâlnim pe Elena care suferă de un fel de complex de inferioritate la gândul că nu ar fi pătruns suficient în aristocraţie, dată fiind ascendenţa maternă şi mai ales faptul de a fi contractat o căsătorie din raţiuni economice, cu Drăgănescu, un fabricant bogat, descendent din cârciumari.Materia acestor romane e tratată cu gravitate, prin investigaţie psihologică profundă şi minuţioasă.În "Drumul ascuns", Lenora căsătorită cu doctorul Walter, devine tragică atunci când dintr-o decenţă aristocratică îsi ascunde cancerul. Complicată pare şi Elena care adoptă morga lumii bune la moartea mamei şi a burghezului ei soţ, de care se despărţise cu mari precauţii, spre a salva aparenţele şi a se însoţi cu muzicianul Marcian.În cel din urmă roman intitulat "Rădăcini", un alt joc de împrejurări va reface, în sufletul personajului, ierarhia iniţială; Drăgănescu murind, Elena trebuie să se consacre unor îndeletniciri ce reactivează "fibrele esenţiale"; îi revine să se ocupe de averea şi de întreprinderile celui dispărut. Pasiunea reintră, în consecinţă, pe un făgaş subordonat, Elena amânând fără temei căsătoria proiectată cu Victor Marcian, tocmai când impedimentele cele mai importante fuseseră înlăturate.Ar mai fi fost romanul "Străina", dar manuscrisul pare a se fi pierdut.Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu nu au o compoziţie, o coloană vertebrală epică; ele sunt interesante şi izbutite datorită situaţiilor şi stărilor de spirit analizate, chiar dacă acestea sunt difuze uneori şi neîncadrate în scheme clasice prestabilite.Substanţa epică este deosebit de interesantă şi cine o parcurge are satisfacţia ineditului, a faptului autentic, a amestecului original de proustianism şi notaţie stendhaliană.Opera Hortensiei Papadat-Bengescu este o imersiune violentă a principiului solar în colţuri de umbră. Sub privirea ochiului ei implacabil, bătaia inimii se descompune în mişcări palpabile, iar sentimentul e urmărit până la ramificările lui cele mai îndepărtate (Eugen Lovinescu).Călin Catargiu
