„Vesel/trist, cu Thalia, prin oraşul lui Conu Iancu”
Foarte puţini scriitori români pot fi subordonaţi conceptului de geografie spirituală ca Mihai Eminescu.La prima vedere, nimic nu-l neagă de un loc anume, de un spaţiu configurat etnografic. Ipoteştii sunt o abstracţie, Botoşanii alta, ca şi Cerăuţii.Ştim că Eminescu a scris mereu despre satul din care plecase, despre Bucovina, dar nu cu ardoarea cu care au scris despre locurile lor natale Slavici sau Creangă, prietenii săi fideli. El nu rămâne nici în oraşul său natal, nici în satul părinţilor, nici în Cernăuţi, nici la Viena.Primul lucru pe care îl reţine biografia eminesciană sunt peregrinările sau evadările dintr-un spaţiu care ar fi devenit constrângător.Ştim că poetul pleacă, ştim că însoţeşte trei trupe itinerante de actori, că se opreşte într-un oraş pentru a-şi lua un examen, că ajunge în alt oraş în care speră să-şi reîntâlnească fratele.
Descoperim un Eminescu care călătoreşte, dar îşi asumă călătoria cu orgoliul tânărului care este, în fiecare moment al itinerariului său, acasă. E acasă la Blaj, la Timişoara, la Iaşi, la Bucureşti, la Viena.Puţini ştiu că paşii poetului l-au purtat pe meleagurile prahovene în anumite împrejurări, luând contact cu frumuseţile Văii Prahovei, cu oamenii de aici, încă de pe la 1867.„Abia băieţandru, părăsi dar gimnaziul şi colindă Ardealul, Muntenia, Moldova şi acea trupă de actori, în care era aci actor, aci poet dramatic, aci regizor, aci sufleur” îşi aminteşte Mite Kremnitz (în „Convorbiri literare”, 1910).Mai presus de toate, Mihai trăia mirajul teatrului. O pasiune ardentă îl îndeamnă să intre în serviciul Thaliei. Depăşindu-şi vârsta, era un om matur încă de la 15 ani, cunoscător al cărţilor fundamentale ale culturii şi literaturii europene, dedat cu greul vieţii cu care se confruntă, dar capabil prin vastitatea cunoştinţelor, să susţină convorbiri literare cu amicii . Mânat de valurile vieţii, împătimitul iubitor al muzelor va fi privit cu ochi iscoditori noua lume care i se dezvăluie, ahtiat după cărţile anticarilor ori din bibliotecile vizitate, urmând personalităţi culturale locale cu nume de rezonanţă istorică, străbătând locurile unde se născuse „Mioriţa”, culegând el însuşi doine, cântece şi strigături, însuşindu-şi în totalitate limba română.„Toate aceste drumuri, rod al necuprinsei sete de cunoaştere vor reprezenta începutul sedimentării unei noi dimensiuni a personalităţii eminesciene: spiritul interogator al specificului naţional” (TV Stefanelli).Prin hanuri sau cocoţat în vârful camionului cu decoruri, Eminescu scrie versuri. Înfrăţit cu teatrul şi poezia, a pornit să cutreiere ţara, s-o cunoască, să-i plângă durerile, a ajuns şi la Ploieşti.Hoinar pe drumurile ţării în perioada fără angajament în trupele de teatru, a fost angajat de către Iorgu Caragiale, „om de teatru stârnitor şi în ale meseriei, însă crezut de mulţi doar meşter în farse” (G. Munteanu).„Cu Iorgu Caragiale, Eminescu a colindat în vara lui 1867 oraşele în care acesta avea obiceiul să joace (...). Eminescu se afla, aşadar, sub direcţia veselă – şi unde-i veselie este şi îngăduinţă” (G. Călinescu).Pitorescu Iorgu Caragiale îl angajase pe Eminescu în vara lui 1867, după ce acesta fusese găsit în port la Giurgiu, câştigându-şi existenţa din greu, dar recitind cu glas tare sin Schiller.În ianuarie 1867, trupa actorului Iorgu Caragiale dădea reprezentaţii la Ploieşti, în „Grădina Lipănescului, pe Calea Oilor, colţ cu strada Calomfirescu, în apropiere de barira Bucov” (I. Massoff).Educaţia pe care publicul ploieştean şi-a putut-o face astfel, prin spectacolele care au contribuit la formarea unui gust artistic şi a unei puteri de selectare a nivelului calitativ al creaţiilor scenice era evidentă.Din păcate, ploieştenii de astăzi nu-şi amintesc de locul unde se întindea aceasta.Dintre clădirile păstrate mai de demult, poetul ar fi putut vedea ruinele bisericii, în care se spune că, la 1599, căpitanii i-au jurat credinţă lui Mihai Viteazul, precum şi ctitoria de la 1639 a lui Matei Basarab. Au mai rezistat focului, apei şi bombardamentelor aşa-numitele case Hagi Prodan, construită pe la 1785, Dobrescu (datând din ultimii ani ai secolului al XVIII-lea) şi a Căgălnicenilor (zidită pe la mijlocul veacului al XVIII-lea).Deci, în ce priveşte înfăţişarea oraşului pe vremea când poetul venea aici cu trupa lui Iorgu Caragiale, nu putem face decât aproximări şi presupuneri (vezi: Dorian G. – Paşii poetului – 1989, p. 161-166; Magazin Istoric, nr. 6/1989, p. 20 – Drumuri şi popasuri eminesciene – Album istoric). Se pare că actorii au stat aici mai mult, că patronul lor a încercat să contracteze mai multe spectacole, erijându-se chiar în „director al teatrului ploieştean” (vezi Ioan Massoff – „Eminescu şi teatrul”, 1964, p. 48-103).În vara lui 1867, I. L. Caragiale avea 15 ani şi, după cum spune George Călinescu, împreună cu alţi băieţi, „când venea trupa de teatru (şi se întâmpla să fie chiar a lui Iorgu Caragiale), săreau ulucile înăuntru când n-aveau bani”.În cunoscutul eseu „In Nirvana” (1889) aflăm mărturia marelui satiric privind întâlnirea dintre cei doi scriitori, care vor deveni cei mai de seamă ai literaturii noastre. Această întâlnire nu are doar un caracter de o frumoasă coincidenţă, ci şi o semnificaţie deosebită.Absolvent a paru clase gimnaziale, Caragiale era proaspăt picat în Bucureşti, venise de la Ploieşti cu gândul de a-şi face un rost.„Trăsese la unchiul său, actorul Iorgu Caragiale, care locuia în vremea aceea în nişte dependinţe ale casei Iancu Manu. Într-una din casele mici, în strada Boteanu, s-au întâlnit cei doi tineri meniţi să devină doi dintre cei mai de seamă scriitori ai lumii” (N. Petraşcu).I.L. Caragiale îşi aminteşte: „Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie (...). Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: îţi place să te ocupi cu literatura... am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult, este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”.Cert este că, după cum ştim, Caragiale îl va întâlni pe Eminescu mai târziu şi va descoperi în acesta un dascăl de la care va avea ce învăţa. Şi aşa va ajunge în redacţia ziarului „Timpul”. Cu o deosebită iscusinţă, viitorul dramaturg izbutea în dese rânduri să-l provoace pe poet la discuţii filologice, din care trăgea profituri intelectuale. Caragiale simţise în Eminescu geniul care ardea continuu, iar poetul, la rândul său, intuise în Caragiale creatorul de excepţie, omul căruia îi putea spune orice. De aceea, poate, se şi lăsa provocat atât de des, văzând în ploieştean un prieten adevărat, până în ziua când amiciţia lor, din motive cunoscute, a trecut printr-o criză. **** Anul 1879 marchează o nouă prezenţă a poetului la Ploieşti.La 28 aprilie 1879 Mihai Eminescu a fost invitat de prietenul său Ion Marcu, ca împreună cu I. L. Caragiale, să petreacă Sărbătorile de paşti la Ploieşti. Au participat la slujba de Înviere de la Biserica „Maica Precista”, unde era preot paroh Grigore Marci, căsătorit cu Maria Popescu, nimeni alta decât sora de tată a lui Candiano-Popescu (vezi „Curentul”, nr. 5/1997).Fiul preotului, Ion Marcu, studiase dreptul şi era bun prieten cu poetul din vremea studenţiei vieneze. Apoi au fost colegi la redacţia ziarului „Timpul”.În zorii zilei următoare, cei trei prieteni au mers la mănăstirea Ghighiu, unde au asistat la o înlţătoare liturghie ortodoxă, au vizitat împrejurimile şi mănăstirea. Apoi, în chilia stareţului Sofronie s-au ospătat „călugăreşte” şi au „tainit” îndelung, poetul aflând istorii şi întâmplări locale.În zilele următoare, paşii i-au purtat la mănăstirile Brebu şi Sinaia.Mult timp îi vor fi stârnit poetului în inimă şi în suflet aceste locuri minunate şi clipele de desfătare petrecute alături de cei doi dragi prieteni. **** Dintr-o misivă expediată arhitectului Ion N. Socolescu în 1897, reţinem participarea poetului la dezvelirea Statuii Libertăţii, moment localizat în 21 iunie 1881, prima lucrare de artă monumentală ridicată în cinstea „libertăţilor publice” salvgardate de impetuoşii ploieşteni în august 1870.Aici poetul s-a fotografiat împreună cu I. Slavici şi Candiano-Popescu, iniţiatorul Republicii de la Ploieşti, aşa cum reiese dintr-o scrisoare din mai 1909 trimisă de I. Slavici către Valeria Micle – Sturza, întâia fiică a Veronicăi Micle (vezi „România literară”, nr. 47, 2002, p. 21).Redăm textul: „Mărturisesc şi nu mă dau înapoi că am primit (...) de la sora dvs. (Virginia Micle – Gruber, a doua fiică a Veronicăi Micle), un număr de cinci fotografii care mă leagă de M. Eminescu (...). Având şi astăzi aceste daruri preţioase, îmi fac datoria să le amintesc: o fotografie din 1881 în care mă aflu eu, Candiano-Popescu şi Eminescu la Ploieşti, un bust Eminescu tânăr, un alt bust Eminescu (din 1878), o fotografie din 1888 a mamei dvs. cu Eminescu la Botoşani şi ultima poză l-a prins pe Eminescu cu dr. Iachimovici (recte Iahimovici), la Odesa, în anul 1885”. **** Încă o mărturie a prezenţei poetului la Ploieşti este participarea, în calitate de membru al societăţii naţional-patriotice „Carapaţii”, la o întrunire organizată în data de 20 mai 1883 de filiala Ploieşti. Au mai fost prezenţi B.P. Hasdeu, Grigore Tocilescu, N. Densu Seanu şi alţii, care au arătat în discuţiile lor alături de Eminescu situaţia grea a românilor transilvăneni, cât şi căile de sprijinire material şi moral a acestora, pentru a face faţă unei politici care venea „în flagrantă contradicţie cu tot ce este mai nobil în spiritul secolului nostru” (vezi „Anuarul Arhivelor Prahova”, vol. VIII, 1996, p. 151). **** Iată că şi Prahova se poate revendica nu numai ca loc de trecee al poetului, ci şi ca un perimetru văzut cu simpatie de poet, ca un centru de receptare a creaţiei sale deschis şi vibrant.- Extras din volumul: „Eminescu în Prahova” – Documentar – Autor: Nicoleta Stoica – Ploieşti, 2002 (Biblioteca Judeţeană „N. Iorga”
)
„Vesel/trist, cu Thalia, prin oraşul lui Conu Iancu”
